Biografia
Sandra Cibicenco: (1987) laureata presso la Facoltà di Storia e Filosofia dell’Università Babes-Bolyai di Cluj-Napoca. Ha lavorato nelle redazioni delle case editrici Dacia XXI e Eikon. È stata nell’equipe che ha organizzato il Festival Internazionale del Libro Transilvania. Attualmente è redattrice e PR dell’Editrice Scoala Ardeleana. Il suo primo libro di poesie intitolato Salata de cuvinte (Insalata di parole) è stato pubblicato dalla editrice Charmides nel 2019. Ha pubblicato versi nelle riviste letterarie: Discobolul, Familia, Luceafàrul de dimineatà. Poemi suoi sono presenti nell’antologia bilingue romeno-magiara Primăvara Poeziei ‒ A KöltészetTavasza (Editura Caiete Silvane, 2019). Recentemente é stata insignita con il Premio del Pubblico alla IX edizione del Torneo di Poesia di Alicante (Spagna).
Letture
Poesie
(Con traduzioni di Grigore Arbore)
1. Așteptarea
ore în șir am așteptat lângă masă, cuminte, pe un taburet
să deschidă ochii
sau să strănute
sau să se scarpine
sau să își pună un picior peste altul
ceilalți nu credeau posibile așa grozăvii
cu toții dereticau ceva prin casă
vecina de la 4 spăla vase în baie
în bucătărie o altă vecină învelea sarmale în frunze de viță
un bătrân trăgea perdeaua și deschidea fereastra
două bătrâne culegeau scame de pe jos
băiatul de vizavi, cu un an mai mare decât mine,
se ascundea când sub masă, când sub taburetul pe care stăteam
când ieșea, era tras de urechi de maică-sa
un bărbat vărsa vin din damigeană în sticle de-un litru
o femeie aprindea lumânări și împărțea celorlalți batiste
toți lucrau în liniște câte ceva
vorbeau încet și se scuzau când drumurile li se intersectau prin casă
prin cele trei camere pline de vecini care până atunci nu ne trecuseră pragul
din când în când ei se apropiau de masă
își făceau cruce, șopteau cuvinte pe care nu le deslușeam
ore în șir am așteptat lângă masă, cuminte, pe un taburet
în miros de sarmale, de transpirație și de ceară
nu-mi luam ochii de la el nicio clipă
de teamă să nu facă vreo mișcare când nu-l privesc
voiam să-i ating nasul cu o pană sărită dintr-o pernă, poate ar fi strănutat
voiam să-l ciupesc tare de obraz, poate și-ar fi întors fața
voiam să-l gâdil în talpă, poate și-ar fi tras piciorul
voiam să-i deschid pleoapele, să vadă că sunt acolo
așteptarea a luat sfârșit
când preotul a intrat în încăpere
a început să cânte și a învelit masa în fum de tămâie
m-au tras de mână, să mă ridic în picioare
au plâns în hohote și s-au rugat
iar când s-a făcut liniște
mi-au spus, mângâindu-mă pe cap:
– acum îl ducem pe bunicul la cimitir
*
Attesa
molte ore ho aspettato accanto al tavolo, tranquilla, su uno sgabello
l’apertura dei suoi occhi
o lo starnuto
o il graffiarsi
o mettere un piede sopra l’altro
gli altri non credevano possibili questi atti terribili
tutti sistemavano qualcosa in casa
la vicina del 4° piano lavava piatti nel bagno
in cucina un’altra vicina arrotolava i sarmale in foglie di vite
un vecchio tirava le tende ed apriva la finestra
due anziane raccoglievano pelucchi sul pavimento
il ragazzo della porta accanto, un anno più grande di me,
si nascondeva a volte sotto il tavolo, a volte sotto lo sgabello su cui sedevo
quando usciva, era tirato per le orecchie dalla madre
un uomo versava vino dalla damigiana in bottiglie da un litro
una donna accendeva candele e distribuiva fazzoletti agli altri
tutti lavoravano tranquilli a qualcosa
parlavano piano e si scusavano quando s’incrociavano nella casa
con le sue tre camere piene di vicini che mai erano andati prima oltre la sua soglia
ogni tanto si avvicinavano al tavolo
facendosi il segno della croce, sussurravano parole che non distinguevo
per ore ho atteso aspettato vicino al tavolo, tranquilla, sullo sgabello,
nell’odore di sarmale, di sudore e di cera
neanche per un secondo ho distolto gli occhi da lui
per paura che si muovesse quando guardavo altrove
volevo toccargli il naso con una piuma saltata da un cuscino, forse avrebbe starnutito
volevo pizzicarlo forte sulla guancia, forse mi avrebbe guardato,
volevo fargli il solletico, forse avrebbe tirato indietro il piede
volevo aprirgli le palpebre, affinché vedesse che ero lì
l’attesa è finita
quando il pope è entrato nella stanza
ha cominciato a cantare e ha avvolto il tavolo nel fumo d’incenso
mi hanno tirato per mano, per alzarmi in piedi
hanno singhiozzato e hanno pregato
e quando si è fatto silenzio
mi hanno detto, accarezzandomi la testa
– adesso portiamo il nonno al cimitero
2. Cap de familie
este cel mai respectat membru al familiei
adică autoritatea supremă din casă
de el ascultă toți, atenți și cuminți
pe vremuri era pălmuit uneori, fiindcă se bâlbâia sau tăcea brusc
dar în timp s-a vindecat de asta
și-a schimbat până și înfățișarea
acum e mai suplu
s-a înălțat
poartă straie colorate
vorbește întruna și poruncește să i se dea crezare
sâmbăta membrii familiei și-au păstrat obiceiul de a-l șterge de praf
dar cu grijă, nu cumva țesătura să-i provoace zgârieturi
când dă vreun semn de boală, este dus repede la medic
în lipsa lui, liniște, tristețe
camera se curăță pe îndelete
mobila se lustruiește
ferestrele se țin deschise toată ziua
perdelele și tapițeriile se spală
uneori se văruiesc pereții
cu mic cu mare așteaptă nerăbdători întoarcerea lui acasă
atunci
el pășește falnic și încrezător
este ajutat să se așeze pe locul preferat
nu povestește nimic de peripețiile lui la medic
așteaptă până toți se strâng în juru-i
și-ncepe să rostească ce vor ei s-audă:
tragedie în Sinaia: o adolescentă s-a aruncat în fața trenului!
tragedie în Vaslui: un bărbat și-a înjunghiat mortal cei trei copii!
tragedie în Kuala Lumpur: o aeronavă cu o sută cincizeci de pasageri s-a prăbușit în mare!
tragedie în Mediterană: o navă cu trei sute de imigranți s-a scufundat!
tragedie în Pădurea Amazoniană: un virus a ucis toți membrii unui trib!
(apărut în revistaFamilia, nr. 11-12, 2019)
*
2.1 Capo famiglia
è il membro più rispettato della famiglia
cioè la suprema autorità della casa
tutti lo ascoltano, attenti e tranquilli
in passato veniva a volte schiaffeggiato, perché balbettava o taceva improvvisamente
ma col tempo ne è guarito
e ha cambiato persino l’aspetto
ora è più magro
è più alto
ha abiti colorati
parla sempre e ordina di essere creduto
il sabato i famigliari hanno l’abitudine di spolverarlo
con cura, per evitare che i tessuti possano graffiarlo
quando mostra segni di malattia, lo portano subito dal medico
in sua assenza, silenzio, tristezza
la stanza viene pulita con cura
i mobili vengono lucidati
le finestre rimangono aperte tutto il giorno
le tende e le tappezzerie vengono lavate
a volte s’imbiancate le pareti
grandi e piccoli aspettano impazienti il suo rientro
ed eccolo
col suo passo fiero e sicuro di sè
viene aiutato a sedersi nel posto preferito
non racconta nulla delle sue avventure mediche
aspetta che tutti si stringano intorno a lui
e comincia il discorso che tutti vogliono sentire:
tragedia a Sinaia: un’adolescente si è buttata di fronte al treno!
tragedia a Vaslui: un uomo ha pugnalato a morte tre bambini!
tragedia a Kuala Lumpur: un aero con 150 passeggeri s’è schiantato in mare!
tragedia nel Mediterraneo: una nave con trecento migranti è affondata!
Tragedia nella Foresta Amazonica: un virus ha ucciso tutti i membri di una tribù!
(Pubblicato sulla rivista Familia, nr. 11-12, 2019)
3. Iadul alb
în acea noapte a nins neîncetat
fulgi mari, cât steluțele de anason,
urzeau o perdea groasă prin care nu pătrundea nicio lumină
s-au așternut ca un covor moale, rece și sticlos
iar nu după mult
împrejurul a luat înfățișarea unui salon imens
cu luminile stinse și draperii grele
din care perdeaua curge și atinge covorul
iar cele două țesături par a se contopi una în cealaltă
dar până dimineață perdeaua s-a rărit, ca o pânză destrămată, purtată și spălată ani de zile
pe când covorul s-a înălțat, orbitor și rece
de părea că vrea să străpungă cerul
din loc în loc scoteau capul de sub zăpadă câteva coșuri de fum
copiii au făcut ochi și au văzut toate acestea
s-au încălțat repede și au început să sape galerii – legând o casă de alta –
prin care au alergat toată ziua și și-au transmis mesaje
anunțându-se între ei când o altă galerie era gata
toate acestea, spre disperarea părinților, care ar fi vrut să se plimbe prin ele
ca printr-un iglu uriaș și labirintic
să își imagineze peisaje în locul urmelor de lopeți, să se dezmeticească și să perceapă
noul univers în care s-au trezit
cei tineri voiau să se sărute în colțuri mai puțin curățate
cei bătrâni voiau să verifice dacă lucrul copiilor este unul bine făcut
deja se gândeau cu toții cum să decoreze noile încăperi,
acele galerii călduroase care le permiteau să exploreze
și să vadă lucruri pe care în mod normal nu ar fi fost capabili să le vadă
se întrebau cum ar fi să construiască un soare, o lună și alți aștri
să deseneze copaci și bănci, dealuri și văi
unii mai îndrăzneți visau să sculpteze viețuitoare, găini, câini, pisici, ba chiar și oițe, căprițe și viței
să oglindească întocmai lumea din care au ieșit, sau din care au plecat poate pentru totdeauna
să se așeze, astfel, în cea nouă, poate mai bună, poate mai ușoară
oricum, Nouă
în aceeași zi a apărut în toate jurnalele din țară un titlu mare și înspăimântător pentru toți cei care l-au citit:
Iadul alb a înghițit satul X. Imagini apocaliptice de la fața locului cu zeci de oameni, printre care și copii, morți!
*
3.1 L’inferno bianco
quella notte ha nevicato incessantemente
fiocchi grandi, come stellette di anice,
tessevano una spessa tenda che non lascia passare la luce
si distendono come morbido tappeto, freddo e vitreo
e dopo poco tempo
lo spazio tutt’intorno a me sembrava un gran salotto
con le luci spente e le pesanti tende
da cui scorre il sipario e tocca il tappeto
e i due tessuti sembrano fondersi l’uno nell’altro
ma al mattino la tenda sembra un telo sfilacciato, come consumato e lavato per anni
mentre il tappetto si alza, abbagliante e freddo
come se volesse bucare il cielo
di tento in tanto sbucavano dalla neve comignoli e fumi
i ragazzi facevano finta di aver visto tutto questo
si sono messi le scarpe e hanno cominciato a scavare gallerie – legando una casa all’altra –
per percorrerle tutto il giorno trasmettendo messaggi
sull’apertura di un’altra galleria
tutto questo, per la disperazione dei genitori, che avrebbero voluto anche loro attraversarli
come in un igloo enorme, labirintico
per sognare paesaggi al posto delle tracce delle pale, e svegliarsi e percepire
il nuovo universo in cui si son svegliati
i più giovani volevano baciarsi negli angoli un pò meno ripuliti
i più vecchi volevano vedere se il lavoro dei bambini era ben fatto
e tutti pensavano come decorare i nuovi ambienti,
quelle gallerie caldissime che li portavano ad esplorare
e vedere cose che normalmente non avrebbero potuto vedere
e tutti si domandavano come sarebbe stato costruire un sole, una luna e degli astri,
disegnare alberi e panchine, colline e valli,
altri più audaci sognavano di scolpire galline, cani gatti, pure pecore, caprette, e vitellini
per rispecchiare proprio il mondo appena lasciato, o dal quale sono andati via per sempre
per insediarsi in quello nuovo, forse migliore, forse più facile,
ad ogni modo, Nuovo
nello stesso giorno su tutti i giornali del Paese è apparso un articolo con un titolo grande e spaventoso:
L’Inferno bianco ha inghiottito il paese X. Immagini apocalittiche sul posto, decine di persone, tra cui anche bambini, morte!
4. O mantie de lavă
îmi este atât de frig
tremurul mă împiedică până și să închid ochii
stropi de sudoare îmi coboară pe șira spinării
strada este galbenă, de gheață
trecătorii ei, toți, poartă pălării și ochelari de soare,
evantaie și sticle cu apă din care sorb leșinați
îmi este atât de frig
tremurul meu atrage atenția trecătorilor
asfaltul scuipă flăcări albastre și toți se feresc din calea lor
îmi este atât de frig
soarele mă orbește, dogoarea lui a ucis toate muștele
a topit toate înghețatele, care acum se preling pe tricourile și pantalonașii copiilor
viespile năuce străpung brațe și picioare la întâmplare
bălțile scad din ce în ce și aerul se oprește, mut, în loc
îmi este atât de frig încât mă întind pe asfalt și las flăcările albastre să mă cuprindă
îmi este atât de frig încât îmi las corpul să atârne greu
să se scufunde în asfaltul moale
până mă acoperă de tot
îmi este atât de frig încât trupul meu înaintează
spre scoarța terestră, trece prin pânza freatică,
se îndreaptă cu viteză spre mantaua pământului,
o străbate asemenea unui corp în cădere,
străpunge magma și cade în nucleul moale al pământului
îmi este atât de frig încât mă scald în măruntaiele pământului
mă învelesc în ele
dar tremur, și tremur, și tremur
când, în depărtare, siluete nedefinite mă privesc înfrigurate:
– noi venim des aici
noi dormim câteodată în centrul pământului
când ne apucă tremurul, ne înveșmântăm cu o mantie de lavă
ține minte: când ieși din casă
să porți pe umeri o mantie de lavă
îmi este atât de frig și vocile sunt înlocuite de altele
alte siluete roiesc în jurul meu și mă stropesc cu apă
două mâini mă ridică de pe asfalt, alte două mă pleznesc peste față
îmi este atât de frig, șoptesc
îmi este atât de frig
vreau să mă întorc în centrul pământului, să mă scald în măruntaiele lui
– Delirează!
îmi este atât de frig, șoptesc
nu mă mai stropiți cu apă, strig
îmi este atât de frig, nu mă mai loviți peste față,
nu înțelegeți că mi-am uitat mantia de lavă acasă?
*
4.1 Un mantello di lava
ho così tanto freddo
il tremore m’impedisce di chiudere gli occhi
gocce di sudore scorrono lungo la schiena
la strada è gialla, ghiacciata
i passanti, tutti, indossano cappelli e occhiali da sole,
ventagli e bottiglie d’acqua dalle quali sorseggiano svenuti
ho così tanto freddo
il mio tremore attira l’attenzione dei passanti
l’asfalto sputa fiamme bluastre e tutti cercano di evitarle
ho così tanto freddo
il sole mi acceca, il suo calore ha ucciso tutte le mosche
ha sciolto tutti i gelati che adesso gocciolano sulle magliette e sui pantaloncini dei ragazzi
le vespe stordite forano bracci e piedi a caso
le paludi si abbassano pian piano e l’aria si ferma muta,
ho così tanto freddo che mi distendo sull’asfalto e lascio che le fiamme bluastre mi coprano
ho così tanto freddo che lascio il corpo diventar pesante
sprofondare nell’asfalto morbido
finché mi copre tutto
ho così tanto freddo che il mio corpo avanza
verso la crosta terrestre, passa attraverso le acque freatiche,
si avvia velocemente verso il mantello della terra,
la perforano come un corpo in caduta,
passano attraverso il magma e cade nel nucleo molle della terra
ho così tanto freddo che mi bagno nelle viscere della terra
sono le mie coperte
ma tremo, tremo, e tremo
quando, lontano, figure indefinite mi guardano infreddolite:
– noi veniamo spesso qui
noi dormiamo talvolta nel centro della terra
quando il tremore ci prende, indossiamo un mantello di lava
ricordati: quando esci di casa
mettiti sulle spalle un mantello di lava
ho così tanto freddo e le voci son sostituite da altre voci
altre figure girano intorno a me e mi cospargono di acqua
due mani mi alzano dall’asfalto, altre due mi schiaffeggiano il viso
ho così tanto freddo, sussurro
ho così tanto freddo
voglio tornare nel centro della terra, per fare il bagno nelle sue viscere
– Sta delirando!
ho così tanto freddo, sussurro
non mi cospargete più d’acqua, grido
ho così tanto freddo, non colpitemi più sul viso,
non capite che ho dimenticato il mantello di lava a casa?
5. Salutul
seara se lasă încet, luna dă să răsară
în liniile șoselei se ascunde soarele de peste zi
roțile mașinii mai că se scufundă în asfaltul încins,
aproape topit de arșița lui august
în stânga, de-a lungul drumului,
se întinde sanatoriul
pacienții lui apar la ferestre și îmi fac cu mâna
chipurile lor sunt șterse
însă dacă privesc atent
printre ele pot zări fețele
bunicilor, părinților, fraților, prietenilor
gurile mai întâi sunt încremenite
dar curând oglindesc mișcări nefirești
pentru o secundă mimează masticația
mai apoi, strigătul și plânsul
deschid repede geamul mașinii și le răspund salutului
ei nu-mi deslușesc chipul
însă dacă privesc atenți
în el pot zări fețele
mamelor, soțiilor, fiicelor, surorilor
în dreapta, de-a lungul drumului,
se întinde în liniște cimitirul
crucile de lemn veghează la căpătâiul celor dispăruți
în umbrele lor, dacă privesc atent,
pot zări fețele
bunicilor, părinților, fraților, prietenilor
panglicile coronițelor de flori foșnesc în adierea vântului
deschid repede geamul mașinii și le răspund salutului
(apărut în revista Familia, nr. 11-12, 2019)
*
5. Il saluto
la sera arriva lentamente, la luna sta per sorgere
nelle linee della strada si nasconde il sole della giornata
e ruote della macchina s’impantanano nell’asfalto torrido,
quasi fuso dal caldo di agosto
a sinistra, lungo la strada,
si estende il sanatorio
i pazienti compaiono alle finestre e si fanno segni con le mani
i loro visi sono pallidi
ma se guardi attentamente
puoi intravedere tra loro i visi
dei nonni, dei genitori, dei fratelli, degli amici
le loro bocche sono pietrificate
rispecchiano movimenti senza senso
per un secondo sembrano masticare
ma dopo, il grido e il pianto
apro subito il finestrino della macchina e rispondo al saluto
loro non possono vedermi il viso
ma se lo guardano attentamente
possono intravedere i visi
delle mamme, delle mogli, delle figlie, delle sorelle
a destra, lungo la strada,
si estende tranquillo il cimitero
le croci di legno attendono al capezzale degli scomparsi
nelle loro ombre, se guardo attentamente,
posso vedere i visi
dei nonni, dei genitori, dei fratelli, degli amici
i nastri delle corone di fiori frusciano sotto la brezza
apro rapidamente il vetro della macchina e rispondo al loro saluto
(In rivista Familia, nr. 11-12, 2019)
Anna Chahoud detiene la cattedra di lingua e letteratura latina presso il
Charlie Kerrigan è ricercatore di lingua e letteratura latina presso il Department of Classics, Trinity College, Dublin. Il suo studio sulla ricezione delle 
Rodolfo Funari, insegnante di materie letterarie nei Licei, nella sua attività scientifica si è occupato prevalentemente di storiografia latina. In particolare, ha realizzato un commento filologico e linguistico ai frammenti di tradizione indiretta delle 
Palabra en el mundo | Venezia 