Lucia Ileana Pop

BIOGRAFIA

Lucia Ileana Pop è nata a Desești, Romania, il 26 maggio 1977 e vive in Italia, ad Ardea (RM). Ha conseguito una laurea in Lettere con doppia specializzazione (Romeno-Etnologia), quindi ha terminato un master di II livello in Etnologia e Antropologia sociale in Romania; stabilitasi in Italia, si è laureata in Scienze dell’Educazione presso l’Università di Roma Tre (laurea di 1° livello, con votazione summa cum laude) e più di recente ha superato un Corso di perfezionamento in Didattica dell’italiano lingua straniera o lingua seconda, presso l’Università per Stranieri di Perugia (ottenendo la Certificazione in Didattica dell’Italiano Lingua Straniera – DILS-PG di 2° livello). È stata insegnante di Lingua e letteratura romena in Romania e dal 2014 è collaboratrice dell’Istituto della Lingua Romena di Bucarest, insegnando Lingua, cultura e civiltà romena in Italia. Nel 2019 ha inoltre tenuto un corso di lingua romena per l’emittente Romit TV di Roma. Ha pubblicato due libri di versi in edizione bilingue (romeno-italiano): Scântei de suflet / Scintille dell’animo, Rediviva, Milano 2020 (per il quale ha ricevuto il Premio della Rivista Marmația Literară, rivista del Festival Internazionale di Poesia di Sighetu Marmației) e Umbre și lumini / Ombre e luci, Rediviva, Milano 2022, nonché un Jurnal de departe în timp de pandemie, Eikon, Bucarest 2021 (è in corso di pubblicazione un volume di poesie per l’infanzia). Ha anche tradotto in italiano due volumi di poesia di due autori romeni. È presente in vari volumi collettivi italiani e romeni. Collabora con diverse pubblicazioni periodiche d’Italia e di Romania ed è editrice e collaboratrice della rivista Timpul Belgia (con sede a Bruxelles), riviste cartacee o elettroniche per le qualiscrive poesie, articoli, saggi, recensioni di libri e traduzioni dall’italiano al romeno e dal romeno all’italiano. È inoltre presente nella Poetry Sound Library.

LETTURE

POESIE

Cât de ciudat!

Cât de ciudat din nou,
după atâtea întâmplări crâncene
să mai luăm azi în mână armele!
Sunt grele, reci și aducătoare de moarte.
Nu ar fi mai ușor să ne îmbrățișăm copiii?

Ce dureros să vedem iar nevinovați
ce-și lasă-n fugă casa,
ce-s nevoiți să își cerșească masa!
E o priveliște care ia somnul celor de pace însetați.
Nu ar fi mai frumos să trăim în bună înțelegere?

De ce cuvintele nu sunt mereu aducătoare de pace?
De ce cuvântului război nu-i interzice Dumnezeu
să-și ceară existența?
Cuvântul pace e mai ușor de pronunțat
și ne păstrează sufletul în liniște înfășurat.

Dacă dragostea ar locui mereu
în inimile oamenilor, ale tuturor,
sigur ar fi că războiul nu ar mai domni
în mințile lor, în mințile noastre,
nu ar aduce în lumea pământească dezastre.

Com’è strano!
Com’è strano prendere di nuovo
in mano le armi,
dopo tanti accadimenti dolorosi!
Sono pesanti, gelide e portatrici di morte.
Non sarebbe più semplice abbracciare i nostri bambini?

Quant’è doloroso vedere di nuovo innocenti
che lasciano in fretta la loro casa,
che sono costretti a elemosinare il loro cibo!
È un paesaggio che toglie il sonno a chi è assetato di pace.
Non sarebbe più bello vivere in una sana intesa?

Perché le parole non sono sempre portatrici di pace?
Perché alla parola guerra Dio non interdice
la pretesa di esistere?
La parola pace è più facile da pronunciare
e custodisce il nostro animo avvolto nella quiete.

Se l’amore dimorasse sempre
Nei cuori di tutti gli uomini,
di certo la guerra non dominerebbe
nelle loro menti, nelle nostre menti,
non porterebbe disastri nel nostro mondo terreno.

*

E foame pe pământ și-n cer

E foame pe pământ,
dar nu-i foame de pâine,
e foame de pace
pentru azi, pentru mâine.

Poate-i foame şi-n cer
de îngeri, de măiastre,
şi de-aceea i-au luat
din casele noastre.

Nu ştim ce ne-a aduce
ziua cea de mâine,
da’-i păcat omului să-i luăm
speranța-n ziua ce vine.

E păcat mare copiii
zilnic să îi chinuim,
s-ajungem să credem
că-i mai bine să nu-i dorim.

Să-i cerem cu patos
bunului Dumnezeu
morții din morminte să iasă
ca noi în loc să intrăm.

Orice ar gândi cei puternici,
orice ar crede,
Dumnezeu de sus
chiar pe toate le vede.

Nicio pasăre nu zboară
fără a sa voință,
niciun popor nu zace
pe veci uitat în suferință.

C’è fame in terra e in cielo

C’è fame sulla terra,
ma non è fame di pane,
è fame di pace
per oggi, per domani.

Forse c’è fame anche in cielo
di angeli, di uccelli meravigliosi,
e per questo li hanno tolti
dalle nostre case.

Non sappiamo cosa ci porterà
il giorno di domani,
ma è peccato sottrarre all’essere umano
la speranza nel giorno di domani.

È un gran peccato tormentare
ogni giorno i nostri figli,
arrivare a credere
che sia meglio non desiderarli.

Chiedere con pathos
al buon Dio
di far uscire i morti dalle tombe
per entrare noi al loro posto.

Qualsiasi cosa pensassero i potenti,
qualsiasi cosa credessero,
Dio da lassù
vede ogni cosa.

Nessun uccello si alza in volo
senza la sua volontà,
nessun popolo resta
dimenticato sofferente in eterno.

*

E nevoie de schimbare!

În loc să ne murdărim
atingând armele,
să ne deschidem sufletele
ca să primim acolo dragostea!
În loc de-atâta ură,
să începem să prețuim viața,
nu doar pe a noastră,
ci și a semenilor noștri!
Să ne duelăm doar cu cuvintele de pace
și să câștige cel care va ști
în ele să înghesuie mai multă
sămânță de dragoste
și care apoi va strânge
recolta cea mai bogată!

C’è bisogno di cambiare!

Invece di infangarci
toccando le armi,
apriamo i nostri animi
per accogliervi l’amore!
Invece di così tanto odio,
cominciamo ad apprezzare la vita,
non solo la nostra,
ma anche quella dei nostri simili!
Duelliamo soltanto con le parole di pace
e che vinca colui che saprà
inseminarle il più possibile
con principi d’amore
e che infine otterrà
il raccolto più ricco!

*

Mai sunt încă eroi

Mai sunt încă eroi
ce se mișcă printre noi.
Uneori nici nu-i vedem,
că nu sunt așa „demni”
de băgat în seamă…
nu au mușchi,
nu au putere fizică,
nu comandă țări
nici instituții importante,
nu decid viitorul
dând cu pumnul în masă,
nu iau pușca să plece la război.
Nu provoacă frica
în sufletele celor ce le ies în cale,
chiar nu se teme nimeni
că va muri de mâna lor.
V-ați fi imaginat cândva
că o petală de trandafir
ar putea fi mai eficace
decât spinul său?…
Și atunci, de ce mai sunteți
încă de partea spinilor?

Ci sono ancora eroi

Ci sono ancora eroi
che si aggirano tra di noi.
A volte nemmeno li vediamo,
poiché non sono così “degni”
da essere presi in considerazione…
non hanno muscoli,
non hanno forza fisica,
non comandano paesi
né istituzioni importanti,
non decidono il futuro
battendo il pugno sul tavolo,
non imbracciano il fucile per andare in guerra.
Non provocano paura
negli animi di coloro che gli vengono incontro,
davvero proprio nessuno teme
di morire per mano loro.
Avreste mai immaginato
che un petalo di rosa
potrebbe essere più efficace
di una sua spina?
E allora, perché siete ancora
dalla parte delle spine?

Meditație

Cerul e mare, dar nu-i peste tot la fel.
Undeva în lume e albastru, fără nori,
dar sunt încă bucăți de cer în care
soarele nu se poate vedea,
stelele nu se pot admira,
pentru că oameni ca noi au luat în mână armele
încercând să împuște chiar primăvara,
că prea e frumoasă, au zis, că e monotonă,
c-ar fi mai bine să miroasă a moarte,
pentru că vampirii, știm, nu se hrănesc cu flori,
preferă sângele, că ei sunt în afara logicii noastre.
Lumina din lucruri s-a scurs,
deși nu-i apus, soarele pare că s-a ascuns.
Unde-i iubirea? mă-ntreb. Unde-i lumina?
Iubirea-i lumina ce curge-n cuvânt,
cuvântul e lacrimă ce-adoarme-n mormânt…
Mă-mbrac în tăcere – sunetul morții se-aude la pătrat,
dar undeva în lume se mai aude și zumzetul vieții minunat.
Păstrez cu sfințenie în inimă un vis
ca să nu pierd sensul vieții până voi ajunge-n paradis.
Tristețea e și ea până la urmă o călătoare
și nimeni nu învie dacă mai înainte nu moare.

Meditazione

Il cielo è grande, ma non è uguale dappertutto.
Da qualche parte nel mondo è azzurro, senza nuvole,
ma ci sono ancora pezzi di cielo in cui
il sole non si può vedere,
le stelle non si possono ammirare,
perché persone come noi hanno preso le armi in mano
cercando di sparare proprio alla primavera,
poiché è troppo bella, hanno detto, è monotona,
sarebbe meglio avere odore di morte,
poiché i vampiri, lo sappiamo, non si nutrono di fiori,
preferiscono il sangue, essendo al di fuori della nostra logica.
La luce dalle cose si è dissolta,
anche se non è il tramonto, il sole sembra essersi nascosto.
Dov’è l’amore? mi chiedo. Dove è la luce?
L’amore è la luce che trascorre in parola,
la parola è una lacrima che si addormenta nella tomba…
Mi vesto di silenzio – il suono della morte si ode al quadrato,
ma da qualche parte al mondo si sente ancora pure il ronzio meraviglioso della vita.
Custodisco gelosamente nel cuore un sogno
per non perdere il senso della vita finché giungerò in paradiso.
La tristezza è anch’essa in fondo una viaggiatrice
e nessuno risorge se dapprima non muore.