Marta Petreu (nome de plume di Rodica Marta Vartic) nasce nel 1955 a Jucu, nel distretto di Cluj, in Transilvania, da genitori contadini. È scrittrice e docente di Storia della filosofia rumena presso l’Università Babeș-Bolyai di Cluj-Napoca. Si è formata nell’atmosfera intellettuale e morale della rivista studentesca trilingue (rumeno, ungherese, tedesco) Echinox dell’Università “Babeș-Bolyai” di Cluj-Napoca. Dal 1990 dirige il mensile di letteratura e filosofia Apostrof.
Ha pubblicato dieci volumi di poesie, tra cui Aduceți verbele (Portate i verbi; 1981), Poeme nerușinate (Poemi svergognati; 1993), Cartea mîniei (Il libro dell’ira; 1997), Apocalipsa după Marta (L’Apocalisse secondo Marta; 1999), Scara lui Iacob (La scala di Giacobbe, 2006), Asta nu este viața mea (Questa non è la mia vita; 2014), due romanzi e sedici volumi di studi e saggi di filosofia e cultura rumena. Diversi volumi di poesia e il romanzo Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (A casa, sulla pianura dell’Armagheddon, 2011) sono stati tradotti in Francia, Italia, Stati Uniti, Serbia, Ungheria, Svizzera e Spagna.
In Italia è presente con l’antologia d’autore dall’intera opera: L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014, cura e traduzione di Roberto Merlo, Joker Edizioni, Novi Ligure, 2016, e con il volume collettivo Il canto l´incanto il grido. Tre poetesse dell´Europa centro-orientale: K. Iłłakowiczówna, K. Nekrasova, M. Petreu, cura e traduzioni di Krystyna Jaworska, Massimo Maurizio, Roberto Merlo, Stilo Editrice, Bari, 2017. Sono stati inoltre tradotti i seguenti volumi di saggi di filosofia e storia della cultura romena: Il passato scabroso di Cioran, a cura di Giovanni Rotiroti, postfazione di Mattia Luigi Pozzi, traduzione dal romeno di Magda Arhip e Amelia Natalia Bulboacă, Edizioni Orthotes, Napoli-Salerno, 2015. Dall’Olocausto al Gulag. Studi di cultura romena, a cura di Giovanni Rotiroti, traduzione e postfazione di Irma Carannante, Edizioni Orthotes, Napoli-Salerno, 2016. Sulle malattie dei filosofi: Cioran, traduzionee a cura di Giovanni Rotiroti, Criterion Editrice, Milano, 2019.
Letture
Cîine alb
Cîine alb rasă nobilă chior și șchiop de statură măruntă
handicapat și zdrelit
gîturi lungi ciocuri dure portocalii tivite cu albastru de stîncă
gîștele-l mușcă
are nevoie de ceva – de niciunde nu-i vine
Cu capul culcat pe labele strîmbe
stă pe marginea lumii și numai se uită se uită
știutor ca un om de-o anume etate ori ca Dumnezeu de există
la piața centrală
la sufrageria cu farfuriile și-argintăria aliniate pe mese
la sala coroanei
unde fel de fel de personaje împart și primesc
frunze de laur împletite în coronițe cu panglici
pachețele frumos ambalate cu metale încrustate cu perle rotunde scoase din mare
cruciulițe de noroc pocaluri pentru zilele faste
ciolane
Închid ochii îmi ling pe-ntuneric piciorul ating cicatricile
pipăi rana
ce zemuiește și coace molcom ca o tocană de carne pe plită
Asta-i conturul
mîrîi cîinește
aici a dat unul cu cizma
aici unul cu sapa
aici a izbit bolovanul
Asta-i viața
clămpănesc eu în aer ca după muște
și-alta nu-i
cîine alb de rasă nobilă chior și șchiop și rănit
aleluia
24 – 27 aprilie 2020
Cane bianco
Cane bianco razza nobile guercio e zoppo di piccola taglia
storpio e cencioso
colli lunghi becchi duri arancioni bordati d’azzurro di roccia
le oche lo beccano
ha bisogno di qualcosa – da nessuna parte gli giunge
Con la testa adagiata sulle zampe storte
sta ai confini del mondo e solamente guarda guarda
savio come un uomo di una certa età o come Dio se esiste
nella piazza centrale
nella sala da pranzo con il vasellame e l’argenteria schierati sui tavoli
nella sala della corona
dove personaggi d’ogni sorta dispensano e ricevono
fronde d’alloro intrecciate in ghirlande ornate di nastri
pacchetti ben confezionati con incrostazioni di metallo con perle rotonde pescate dal mare
piccole croci per la buona sorte calici per i giorni lieti
stinchi di maiale
Chiudo gli occhi mi lecco nel buio la zampa sfioro le cicatrici
tocco la ferita
che trasuda e ribolle a fuoco lento come spezzatino sulla stufa
Questa è la sagoma
ringhio come un cane
qui ha colpito uno con lo stivale
qui uno con la zappa
qui ha picchiato il sasso
Questa è la vita
mordo io l’aria come a caccia di mosche
e un’altra non c’è
cane bianco di nobile razza guercio e zoppo e ferito
alleluia
24-27 aprile 2020
Tura de noapte
Intru în somn ca într-o catedrală
împing de poartă cu amîndouă mîinile pun și umărul
trebuie să intru
intru
Iar afară e frig și fier
soarele s-a făcut de fier și lumina-i cenușă
Sufletul
dacă l-am avut mi l-am jucat pe-o singură carte
cîndva demult sub un cer mai senin și mai blînd
și l-am pierdut
recunosc eu în prag
în spate zilele sînt ca fierul soarele e-o secure și lumina-i ca el
de la un somn la altul păpurișul prin care sunt nevoită să-naintez
e tot mai des și-ncîlcit
văd scorpioni cît palma răsucindu-și coada pe podea printre cărți
asta da asta da
macii înfloriți lîngă drum sînt numai sîngele cuiva iubit
luat de vînt
soarele deasupra mea e-o secure de fier și lumina-i ca el
Il turno di notte
Entro nel sonno come in una cattedrale
spingendo il portale con entrambe le mani e la spalla
devo entrare
entrare
E fuori è freddo e ferro
il sole s’è fatto di ferro e la luce è cenere
L’anima
se mai l’ho avuta l’ho messa in gioco per un unico libro
molto tempo fa sotto un cielo più sereno e più mite
e l’ho perduta
riconosco io sulla soglia
alle mie spalle i giorni sono come ferro il sole è un’ascia e la luce anche lei
da un sonno all’altro il canneto attraverso il quale sono costretta ad avanzare
è sempre più denso e intricato
vedo scorpioni lunghi una spanna torcere la coda sul pavimento tra i libri
questo sì questo sì
i papaveri che sbocciano lungo la strada sono solo il sangue di una persona amata
preso dal vento
il sole sopra di me è un’ascia di ferro e la luce anche lei
Demult. Cînd existau sentimente
Existau sentimente
existau pietre albe rotunjite de rîu și pietre cubice negre
de granit pentru pavaje
existau tot felul de lucruri vii și pline ca scoicile-n mare
de pildă case cu oameni
mori de apă măcinînd destinul ca grîul
veri ca bumbacul și ceruri de culoarea cicorii
existau o mie și una de guri șoptind toate deodată măscara
Existau ploi cu tunete
și fulgere-albastre ca acela al morții
care se propagă lin în celule – așa spun azi biologii –
din aproape-n aproape pînă cînd moartea-i deplină
acum știu: murim patru zile la rînd pe-ndelete din celulă-n celulă
Ce gîndim ori visăm nouăzecișișase de ceasuri
în somnul muririi?
am uitat
sau n-am aflat încă
Existau pietre negre de pavaj cu care să ne dăm unii altora-n mutră
Și bineînțeles existau sentimente –
cele ale mele: pierdute
scufundate în fiecare celulă într-un pliu din codul genetic
Dacă m-ar fi atins cineva cu un deget pe cord ori măcar pe frunte
ar fi putut să le trezească
să le facă să-nvie să-mi pătrundă-n privire
așa
cum ies albi nuferii la suprafața unduită a undei
Și oricine atunci ar fi putut să mi le citească pe față
Existau sentimente o grămadă mare de pietre aprinse
exact ca-n povestea aceea
c-o fată
pedepsită lung să doarmă pe-o stîncă păzită de flăcări
iar el reușește să treacă prin întinderea fumegîndă arzîndă
și-o atinge cu-n deget
o deșteaptă
dîndu-i deodată cu dragostea și durerea
compactă
26 octombrie 2018
Tanto tempo fa. Quando esistevano i sentimenti
Esistevano sentimenti
c’erano pietre bianche arrotondate dal fiume e pietre cubiche nere
di granito per il selciato
c’erano ogni sorta di cose vive e piene come le conchiglie nel mare
ad esempio case affollate di gente
mulini ad acqua che macinavano il destino come il grano
estati come il cotone e cieli color fiordaliso
c’erano mille e una bocca che sussurravano tutte insieme l’ingiuria lasciva
C’erano piogge con i tuoni
e fulmini azzurri come quello della morte
che si propaga quieta nelle cellule – così dicono oggi i biologi –
dall’una all’altra finché la morte è compiuta
ora so: moriamo durante quattro giorni adagio di cellula in cellula
Cosa pensiamo o sogniamo novantasei ore
nel sonno del morire?
l’ho dimenticato
o non l’ho ancora appreso
Esistevano pietre nere per il selciato con cui spaccarci a vicenda il grugno
E ovviamente c’erano sentimenti –
i miei: perduti
sprofondati in ogni cellula in una piega del codice genetico
Se qualcuno mi avesse sfiorato con un dito il cuore o almeno la fronte
avrebbe potuto risvegliarli
farli risorgere penetrare nel mio sguardo
così
come bianche escono le ninfee alla superficie ondeggiante dell’onda
E chiunque avrebbe potuto leggermeli in volto
Esistevano sentimenti un grande cumulo di pietre ardenti
proprio come nella storia
della fanciulla
condannata a lungo a dormire su una roccia guardata dalle fiamme
e lui riesce ad attraversare la distesa bruciante fumosa
e la sfiora con un dito
la risveglia
donandole ad un tempo l’amore e il dolore
compatto
26 ottobre 2018
Ce albă-i luna
Ce albă-i astăzi luna. Și ce-aproape
Iar fața mea asemenea cu ea
Amintirile umblă prin capul meu
tropotind
ca aricii vara sub pomnițar
remușcarea este o miere sățioasă
crește-n mine ca-n stup
într-un an bun cu mii de flori de fînață
am greșit
și-am pierdut
adesea
mereu
Luna
numai luna cu lumina ei de var
Cu ochii închiși văd alți oameni alt cer
ceea ce îmi explodează-acum în cap s-a întîmplat aievea
cîndva
înainte de catastrofă
flori vinete de-aconit port în gură și-n păr
deasupra ca mercurul se umflă luna
aș vrea să adorm aș vrea să respir
Luna
numai luna cu lumina ei de var
stau sub ea ca îndrăgostiții sub felinar
sens nu am
l-am pierdut deodată cu dragostea
și-a fost moartea lui dumnezeu
și-a fost moartea lui dumnezeu
înaintez în gol ca un corp ceresc
numai luna ca nebuna luminează cît vezi cu ochii cînepiștea dogoritoare
din altă lume
de-acasă
trează și înspăimîntată cît poate fi un muritor
simt că fața mea a devenit os alb
lucitor
în lumina foșnitoare de celofan
nu pistil
noiembrie 2019
Com’è bianca la luna
Com’è bianca oggi la luna. E che vicina
Il mio viso assomiglia al suo
I ricordi mi girano per la testa
brulicando
come i ricci d’estate sotto il gelso
il rimorso è un miele che sazia
cresce in me come nell’alveare
in una buona annata con migliaia di fiori di campo
ho sbagliato
e ho perso
spesso
sempre
La luna
solo la luna con la sua luce di calce
Ad occhi chiusi vedo altre persone un altro cielo
ciò che mi esplode ora nella testa è successo davvero
un tempo
prima della catastrofe
fiori violazzuri d’aconito porto in bocca e nei capelli
sopra di me come il mercurio si gonfia la luna
vorrei addormentarmi vorrei respirare
La luna
solo la luna con la sua luce di calce
sto sotto di lei come gli amanti sotto un lampione
senso non ne ho
l’ho perso insieme all’amore
ed è stata la morte di dio
ed è stata la morte di dio
avanzo nel vuoto come un corpo celeste
solo la luna come folle illumina a perdita d’occhio la canapaia rovente
di un altro mondo
di casa mia
sveglia e spaventata come può esserlo un mortale
sento che il mio viso è diventato osso bianco
splendente
nella luce frusciante di cellophane
non pistillo
novembre 2019
Umblă prin mine
Umblă prin mine ca mîța după șoareci prin pod
eu încă rezist învelișul este aproape intact acoperișul la fel
ceva probleme cu temelia
dar mîine-o să fugă prin mine ca popîndăii
prin lanul de grîu aproape copt
Deasupra:
soarele – ziua
și-apoi verde-oțet luna
și-apoi cumva și pomișorii cei doi de prohod
cu șapte feluri de prinoase
toate de-ale mîncării
Umblă umblă străina prin om precum tustrele moirele-n horă
Cu ochi noptatici mă uit la moliile nisipii zburătăcind împrejur
Nu face nimica nu face nimica
jur eu întruna
ca și cum mi-aș cînta
Pielea mea este o cipcă de mînă
rară
croșetată-ntr-o doară
cu ochiuri largi ca plasa pescarului
da da în batjocură numai noduri și goluri cît groapa
să încapă sălașul
fără ca din greșeală cei ce-l coboară
să-l bată de pereții negri și verticali
Se face seară se face seară
și toți știm că toamna
noaptea-i moale și rea
de smoală
28 septembrie 2019
Mi gira dentro come un gatto a caccia di topi in soffitta
io ancora resisto l’involucro è quasi intatto il tetto altrettanto
qualche problema con le fondamenta
ma domani correranno dentro di me come citelli
per il campo di grano quasi maturo
Sopra:
il sole – il giorno
e poi verde-aceto la luna
e poi in qualche modo anche i prugnoli del funerale
con sette tipi di offerte
tutte di cibo
Gira e rigira la straniera nell’essere umano come le tre moire strette in danza
Con occhi annottati guardo le falene color sabbia svolazzare d’intorno
Non fa niente non fa niente
Continuo io a giurare
come se stessi cantando per me sola
La mia pelle è un merletto fatto a mano
rado
lavorato alla carlona
con maglie larghe come la rete di un pescatore
sì sì una presa in giro solo nodi e vuoti ampi come fosse
che vi passi la dimora
senza che per sbaglio colui che la cala
la sbatta contro le pareti nere e verticali
Si fa sera si fa sera
e tutti sappiamo che in autunno
la notte è soffice e cattiva
di pece
28 settembre 2019
Terminus
Nu există ușă
De aici nu pleacă nici un drum
punct terminus de troleibus de ADN de cale ferată de tot ce vrei
De aici pur și simplu nu se mai pleacă
Singularitatea e umbra mea
Eu luna de pe cer mi-am adus-o în farfurie
și bat în ea cu capul
ca într-o tobă de tinichea
30-31 oct 2018
Terminus
Non c’è porta
Da qui non parte alcuna strada
Punto terminale del filobus del DNA della ferrovia di ciò che ti pare
Da qui semplicemente non si riparte più
La singolarità è la mia ombra
Io ho portato nel mio piatto la luna
e ci batto contro il capo
come su un tamburo di latta
30-31 ottobre 2018
(Traduzioni di Roberto Merlo)
Palabra en el mundo | Venezia 