Sandra Cibicenco

Biografia

Sandra Cibicenco: (1987) laureata presso la Facoltà di Storia e Filosofia dell’Università Babes-Bolyai di Cluj-Napoca. Ha lavorato nelle redazioni delle case editrici Dacia XXI e Eikon. È stata nell’equipe che ha organizzato il Festival Internazionale del Libro Transilvania. Attualmente è redattrice e PR dell’Editrice Scoala Ardeleana. Il suo primo libro di poesie intitolato Salata de cuvinte (Insalata di parole) è stato pubblicato dalla editrice Charmides nel 2019. Ha pubblicato versi nelle riviste letterarie: Discobolul, Familia, Luceafàrul de dimineatà. Poemi suoi sono presenti nell’antologia bilingue romeno-magiara Primăvara Poeziei ‒ A KöltészetTavasza (Editura Caiete Silvane, 2019). Recentemente é stata insignita con il Premio del Pubblico alla IX  edizione del Torneo di Poesia di Alicante (Spagna). 

Letture

Poesie

(Con traduzioni di Grigore Arbore)

1. Așteptarea

ore în șir am așteptat lângă masă, cuminte, pe un taburet 

să deschidă ochii

sau să strănute

sau să se scarpine

sau să își pună un picior peste altul

 

ceilalți nu credeau posibile așa grozăvii

cu toții dereticau ceva prin casă

vecina de la 4 spăla vase în baie

în bucătărie o altă vecină învelea sarmale în frunze de viță

un bătrân trăgea perdeaua și deschidea fereastra

două bătrâne culegeau scame de pe jos

băiatul de vizavi, cu un an mai mare decât mine, 

se ascundea când sub masă, când sub taburetul pe care stăteam

când ieșea, era tras de urechi de maică-sa

un bărbat vărsa vin din damigeană în sticle de-un litru

o femeie aprindea lumânări și împărțea celorlalți batiste

 

toți lucrau în liniște câte ceva

vorbeau încet și se scuzau când drumurile li se intersectau prin casă

prin cele trei camere pline de vecini care până atunci nu ne trecuseră pragul

din când în când ei se apropiau de masă

își făceau cruce, șopteau cuvinte pe care nu le deslușeam

 

ore în șir am așteptat lângă masă, cuminte, pe un taburet 

în miros de sarmale, de transpirație și de ceară

nu-mi luam ochii de la el nicio clipă

de teamă să nu facă vreo mișcare când nu-l privesc

voiam să-i ating nasul cu o pană sărită dintr-o pernă, poate ar fi strănutat

voiam să-l ciupesc tare de obraz, poate și-ar fi întors fața

voiam să-l gâdil în talpă, poate și-ar fi tras piciorul

voiam să-i deschid pleoapele, să vadă că sunt acolo

 

așteptarea a luat sfârșit

când preotul a intrat în încăpere

a început să cânte și a învelit masa în fum de tămâie

m-au tras de mână, să mă ridic în picioare

au plâns în hohote și s-au rugat

iar când s-a făcut liniște

mi-au spus, mângâindu-mă pe cap:

– acum îl ducem pe bunicul la cimitir

*

 Attesa

molte ore ho aspettato accanto al tavolo, tranquilla, su uno sgabello 

l’apertura dei suoi occhi

o lo starnuto

o il graffiarsi

o mettere un piede sopra l’altro 

 

gli altri non credevano possibili questi atti terribili 

tutti sistemavano qualcosa in casa

la vicina del 4° piano lavava piatti nel bagno

in cucina un’altra vicina arrotolava i sarmale in foglie di vite

un vecchio tirava le tende ed apriva la finestra

due anziane raccoglievano pelucchi sul pavimento

il ragazzo della porta accanto, un anno più grande di me,

si nascondeva a volte sotto il tavolo, a volte sotto lo sgabello su cui sedevo 

quando usciva, era tirato per le orecchie dalla madre

un uomo versava vino dalla damigiana in bottiglie da un litro

una donna accendeva candele e distribuiva fazzoletti agli altri

 

tutti lavoravano tranquilli a qualcosa

parlavano piano e si scusavano quando s’incrociavano nella casa

con le sue tre camere piene di vicini che mai erano andati prima oltre la sua soglia 

ogni tanto si avvicinavano al tavolo 

facendosi il segno della croce, sussurravano parole che non distinguevo

 

per ore ho atteso aspettato vicino al tavolo, tranquilla, sullo sgabello, 

nell’odore di sarmale, di sudore e di cera

neanche per un secondo ho distolto gli occhi da lui 

per paura che si muovesse quando guardavo altrove

volevo toccargli il naso con una piuma saltata da un cuscino, forse avrebbe starnutito 

volevo pizzicarlo forte sulla guancia, forse mi avrebbe guardato,

volevo fargli il solletico, forse avrebbe tirato indietro il piede

volevo aprirgli le palpebre, affinché vedesse che ero lì 

 

l’attesa è finita

quando il pope è entrato nella stanza

ha cominciato a cantare e ha avvolto il tavolo nel fumo d’incenso

mi hanno tirato per mano, per alzarmi in piedi 

hanno singhiozzato e hanno pregato

e quando si è fatto silenzio 

mi hanno detto, accarezzandomi la testa

 

– adesso portiamo il nonno al cimitero

 

2. Cap de familie

este cel mai respectat membru al familiei 

adică autoritatea supremă din casă 

de el ascultă toți, atenți și cuminți 

pe vremuri era pălmuit uneori, fiindcă se bâlbâia sau tăcea brusc 

dar în timp s-a vindecat de asta

și-a schimbat până și înfățișarea 

acum e mai suplu 

s-a înălțat 

poartă straie colorate

vorbește întruna și poruncește să i se dea crezare

 

sâmbăta membrii familiei și-au păstrat obiceiul de a-l șterge de praf 

dar cu grijă, nu cumva țesătura să-i provoace zgârieturi

când dă vreun semn de boală, este dus repede la medic

în lipsa lui, liniște, tristețe

camera se curăță pe îndelete

mobila se lustruiește

ferestrele se țin deschise toată ziua

perdelele și tapițeriile se spală

uneori se văruiesc pereții

cu mic cu mare așteaptă nerăbdători întoarcerea lui acasă

 

atunci 

el pășește falnic și încrezător

este ajutat să se așeze pe locul preferat

nu povestește nimic de peripețiile lui la medic

așteaptă până toți se strâng în juru-i

și-ncepe să rostească ce vor ei s-audă:

 

tragedie în Sinaia: o adolescentă s-a aruncat în fața trenului!

tragedie în Vaslui: un bărbat și-a înjunghiat mortal cei trei copii!

tragedie în Kuala Lumpur: o aeronavă cu o sută cincizeci de pasageri s-a prăbușit în mare!

tragedie în Mediterană: o navă cu trei sute de imigranți s-a scufundat!

tragedie în Pădurea Amazoniană: un virus a ucis toți membrii unui trib!

 

(apărut în revistaFamilia, nr. 11-12, 2019)

*

2.1 Capo famiglia

è il membro più rispettato della famiglia

cioè la suprema autorità della casa 

tutti lo ascoltano, attenti e tranquilli

in passato veniva a volte schiaffeggiato, perché balbettava o taceva improvvisamente

ma col tempo ne è guarito 

e ha cambiato persino l’aspetto

ora è più magro

è più alto

ha abiti colorati

parla sempre e ordina di essere creduto

 

il sabato i famigliari hanno l’abitudine di spolverarlo

con cura, per evitare che i tessuti possano graffiarlo

quando mostra segni di malattia, lo portano subito dal medico

in sua assenza, silenzio, tristezza

la stanza viene pulita con cura

i mobili vengono lucidati

le finestre rimangono aperte tutto il giorno

le tende e le tappezzerie vengono lavate

a volte s’imbiancate le pareti

grandi e piccoli aspettano impazienti il suo rientro

 

ed eccolo

col suo passo fiero e sicuro di sè

viene aiutato a sedersi nel posto preferito

non racconta nulla delle sue avventure mediche

aspetta che tutti si stringano intorno a lui

e comincia il discorso che tutti vogliono sentire:

 

tragedia a Sinaia: un’adolescente si è buttata di fronte al treno!

tragedia a Vaslui: un uomo ha pugnalato a morte tre bambini!

tragedia a Kuala Lumpur: un aero con 150 passeggeri s’è schiantato in mare!

tragedia nel Mediterraneo: una nave con trecento migranti è affondata!

Tragedia nella Foresta Amazonica: un virus ha ucciso tutti i membri di una tribù!

 

(Pubblicato sulla rivista Familia, nr. 11-12, 2019)

3.  Iadul alb

în acea noapte a nins neîncetat

fulgi mari, cât steluțele de anason, 

urzeau o perdea groasă prin care nu pătrundea nicio lumină 

s-au așternut ca un covor moale, rece și sticlos

iar nu după mult 

împrejurul a luat înfățișarea unui salon imens

cu luminile stinse și draperii grele

din care perdeaua curge și atinge covorul 

iar cele două țesături par a se contopi una în cealaltă

dar până dimineață perdeaua s-a rărit, ca o pânză destrămată, purtată și spălată ani de zile

pe când covorul s-a înălțat, orbitor și rece

de părea că vrea să străpungă cerul

 

din loc în loc scoteau capul de sub zăpadă câteva coșuri de fum

copiii au făcut ochi și au văzut toate acestea 

s-au încălțat repede și au început să sape galerii – legând o casă de alta – 

prin care au alergat toată ziua și și-au transmis mesaje 

anunțându-se între ei când o altă galerie era gata

toate acestea, spre disperarea părinților, care ar fi vrut să se plimbe prin ele

ca printr-un iglu uriaș și labirintic

să își imagineze peisaje în locul urmelor de lopeți, să se dezmeticească și să perceapă 

noul univers în care s-au trezit

cei tineri voiau să se sărute în colțuri mai puțin curățate

cei bătrâni voiau să verifice dacă lucrul copiilor este unul bine făcut

deja se gândeau cu toții cum să decoreze noile încăperi, 

acele galerii călduroase care le permiteau să exploreze 

și să vadă lucruri pe care în mod normal nu ar fi fost capabili să le vadă

se întrebau cum ar fi să construiască un soare, o lună și alți aștri

să deseneze copaci și bănci, dealuri și văi

unii mai îndrăzneți visau să sculpteze viețuitoare, găini, câini, pisici, ba chiar și oițe, căprițe și viței 

să oglindească întocmai lumea din care au ieșit, sau din care au plecat poate pentru totdeauna

să se așeze, astfel, în cea nouă, poate mai bună, poate mai ușoară

oricum, Nouă

 

în aceeași zi a apărut în toate jurnalele din țară un titlu mare și înspăimântător pentru toți cei care l-au citit:

Iadul alb a înghițit satul X. Imagini apocaliptice de la fața locului cu zeci de oameni, printre care și copii, morți!

*

3.1 L’inferno bianco

quella notte ha nevicato incessantemente

fiocchi grandi, come stellette di anice,

tessevano una spessa tenda che non lascia passare la luce

si distendono come morbido tappeto, freddo e vitreo

e dopo poco tempo 

lo spazio tutt’intorno a me sembrava un gran salotto

con le luci spente e le pesanti tende

da cui scorre il sipario e tocca il tappeto

e i due tessuti sembrano fondersi l’uno nell’altro 

ma al mattino la tenda sembra un telo sfilacciato, come consumato e lavato per anni

mentre il tappetto si alza, abbagliante e freddo 

come se volesse bucare il cielo

 

di tento in tanto sbucavano dalla neve comignoli e fumi

i ragazzi facevano finta di aver visto tutto questo

si sono messi le scarpe e hanno cominciato a scavare gallerie – legando una casa all’altra – 

per percorrerle tutto il giorno trasmettendo messaggi 

sull’apertura di un’altra galleria

tutto questo, per la disperazione dei genitori, che avrebbero voluto anche loro attraversarli 

come in un igloo enorme, labirintico

per sognare paesaggi al posto delle tracce delle pale, e svegliarsi e percepire 

il nuovo universo in cui si son svegliati

i più giovani volevano baciarsi negli angoli un pò meno ripuliti

i più vecchi volevano vedere se il lavoro dei bambini era ben fatto

e tutti pensavano come decorare i nuovi ambienti,

quelle gallerie caldissime che li portavano ad esplorare 

e vedere cose che normalmente non avrebbero potuto vedere

e tutti si domandavano come sarebbe stato costruire un sole, una luna e degli astri,

disegnare alberi e panchine, colline e valli,

altri più audaci sognavano di scolpire galline, cani gatti, pure pecore, caprette, e vitellini

per rispecchiare proprio il mondo appena lasciato, o dal quale sono andati via per sempre

per insediarsi in quello nuovo, forse migliore, forse più facile,

ad ogni modo, Nuovo

 

nello stesso giorno su tutti i giornali del Paese è apparso un articolo con un titolo grande e spaventoso:

L’Inferno bianco ha inghiottito il paese X. Immagini apocalittiche sul posto, decine di persone, tra cui anche bambini, morte!

4. O mantie de lavă

îmi este atât de frig 

tremurul mă împiedică până și să închid ochii

stropi de sudoare îmi coboară pe șira spinării

strada este galbenă, de gheață

trecătorii ei, toți, poartă pălării și ochelari de soare,

evantaie și sticle cu apă din care sorb leșinați

îmi este atât de frig

tremurul meu atrage atenția trecătorilor

asfaltul scuipă flăcări albastre și toți se feresc din calea lor

îmi este atât de frig 

soarele mă orbește, dogoarea lui a ucis toate muștele

a topit toate înghețatele, care acum se preling pe tricourile și pantalonașii copiilor

viespile năuce străpung brațe și picioare la întâmplare

bălțile scad din ce în ce și aerul se oprește, mut, în loc

 

îmi este atât de frig încât mă întind pe asfalt și las flăcările albastre să mă cuprindă

îmi este atât de frig încât îmi las corpul să atârne greu

să se scufunde în asfaltul moale

până mă acoperă de tot

îmi este atât de frig încât trupul meu înaintează

spre scoarța terestră, trece prin pânza freatică, 

se îndreaptă cu viteză spre mantaua pământului,

o străbate asemenea unui corp în cădere,

străpunge magma și cade în nucleul moale al pământului

 

îmi este atât de frig încât mă scald în măruntaiele pământului

mă învelesc în ele

dar tremur, și tremur, și tremur

când, în depărtare, siluete nedefinite mă privesc înfrigurate:

– noi venim des aici

noi dormim câteodată în centrul pământului

când ne apucă tremurul, ne înveșmântăm cu o mantie de lavă

ține minte: când ieși din casă

să porți pe umeri o mantie de lavă

 

îmi este atât de frig și vocile sunt înlocuite de altele

alte siluete roiesc în jurul meu și mă stropesc cu apă

două mâini mă ridică de pe asfalt, alte două mă pleznesc peste față

îmi este atât de frig, șoptesc

îmi este atât de frig

vreau să mă întorc în centrul pământului, să mă scald în măruntaiele lui

– Delirează! 

 

îmi este atât de frig, șoptesc

nu mă mai stropiți cu apă, strig

îmi este atât de frig, nu mă mai loviți peste față, 

nu înțelegeți că mi-am uitat mantia de lavă acasă?

*

4.1 Un mantello di lava

ho così tanto freddo

il tremore m’impedisce di chiudere gli occhi

gocce di sudore scorrono lungo la schiena 

la strada è gialla, ghiacciata

i passanti, tutti, indossano cappelli e occhiali da sole,

ventagli e bottiglie d’acqua dalle quali sorseggiano svenuti

ho così tanto freddo

il mio tremore attira l’attenzione dei passanti

l’asfalto sputa fiamme bluastre e tutti cercano di evitarle 

ho così tanto freddo

il sole mi acceca, il suo calore ha ucciso tutte le mosche

ha sciolto tutti i gelati che adesso gocciolano sulle magliette e sui pantaloncini dei ragazzi

le vespe stordite forano bracci e piedi a caso

le paludi si abbassano pian piano e l’aria si ferma muta, 

 

ho così tanto freddo che mi distendo sull’asfalto e lascio che le fiamme bluastre mi coprano 

ho così tanto freddo che lascio il corpo diventar pesante

sprofondare nell’asfalto morbido

finché mi copre tutto

ho così tanto freddo che il mio corpo avanza

verso la crosta terrestre, passa attraverso le acque freatiche,

si avvia velocemente verso il mantello della terra,

la perforano come un corpo in caduta,

passano attraverso il magma e cade nel nucleo molle della terra

 

ho così tanto freddo che mi bagno nelle viscere della terra

sono le mie coperte

ma tremo, tremo, e tremo 

quando, lontano, figure indefinite mi guardano infreddolite:

 

– noi veniamo spesso qui 

 

noi dormiamo talvolta nel centro della terra

quando il tremore ci prende, indossiamo un mantello di lava

ricordati: quando esci di casa

mettiti sulle spalle un mantello di lava

 

ho così tanto freddo e le voci son sostituite da altre voci

altre figure girano intorno a me e mi cospargono di acqua

due mani mi alzano dall’asfalto, altre due mi schiaffeggiano il viso

ho così tanto freddo, sussurro

ho così tanto freddo

voglio tornare nel centro della terra, per fare il bagno nelle sue viscere

– Sta delirando! 

 

ho così tanto freddo, sussurro

non mi cospargete più d’acqua, grido

ho così tanto freddo, non colpitemi più sul viso, 

non capite che ho dimenticato il mantello di lava a casa?

5.  Salutul

seara se lasă încet, luna dă să răsară

în liniile șoselei se ascunde soarele de peste zi

roțile mașinii mai că se scufundă în asfaltul încins,

aproape topit de arșița lui august

 

în stânga, de-a lungul drumului,

se întinde sanatoriul

pacienții lui apar la ferestre și îmi fac cu mâna

chipurile lor sunt șterse 

însă dacă privesc atent

printre ele pot zări fețele

bunicilor, părinților, fraților, prietenilor

gurile mai întâi sunt încremenite

dar curând oglindesc mișcări nefirești

pentru o secundă mimează masticația 

mai apoi, strigătul și plânsul

deschid repede geamul mașinii și le răspund salutului

ei nu-mi deslușesc chipul

însă dacă privesc atenți

în el pot zări fețele

mamelor, soțiilor, fiicelor, surorilor

 

în dreapta, de-a lungul drumului,

se întinde în liniște cimitirul

crucile de lemn veghează la căpătâiul celor dispăruți

în umbrele lor, dacă privesc atent,

pot zări fețele

bunicilor, părinților, fraților, prietenilor

panglicile coronițelor de flori foșnesc în adierea vântului

deschid repede geamul mașinii și le răspund salutului

 

(apărut în revista Familia, nr. 11-12, 2019)

*

5. Il saluto

la sera arriva lentamente, la luna sta per sorgere

nelle linee della strada si nasconde il sole della giornata

e ruote della macchina s’impantanano nell’asfalto torrido,

quasi fuso dal caldo di agosto 

 

a sinistra, lungo la strada,

si estende il sanatorio

i pazienti compaiono alle finestre e si fanno segni con le mani

i loro visi sono pallidi 

ma se guardi attentamente

puoi intravedere tra loro i visi

dei nonni, dei genitori, dei fratelli, degli amici

le loro bocche sono pietrificate

rispecchiano movimenti senza senso

per un secondo sembrano masticare

ma dopo, il grido e il pianto 

apro subito il finestrino della macchina e rispondo al saluto

loro non possono vedermi il viso

ma se lo guardano attentamente

possono intravedere i visi

delle mamme, delle mogli, delle figlie, delle sorelle

 

a destra, lungo la strada,

si estende tranquillo il cimitero

le croci di legno attendono al capezzale degli scomparsi

nelle loro ombre, se guardo attentamente,

posso vedere i visi

dei nonni, dei genitori, dei fratelli, degli amici

i nastri delle corone di fiori frusciano sotto la brezza

apro rapidamente il vetro della macchina e rispondo al loro saluto

(In rivista Familia, nr. 11-12, 2019)